Un soare blând şi obosit şi chior de somn
priveşte trenul vieţii cum urcă înspre vamă
cu greu şi mă grăbesc şi nu mă bagă-n seamă
şi simt cum mă topesc încetişor.
E toamnă şi mi-e dor de-o toamnă
ce n-a fost încă, ce va fi să fie,
spre ea mă duc - mă tem că n-oi ajunge
sau voi ajunge aproape o mumie.
Aş rupe plumbu’ mic de la alarmă
şi-aş coborâ în Edenul de-afară
să umblu despuiat până la simţuri
dar vreau să prind din urm-o primăvară -
măcar în prima zi a ei când va fi toamnă.
De-ar fi să mă topesc de tot, încetişor,
în trenu-acesta ce a luat viteză,
nici nu mă plângeţi - Domnu’ mă veghează -
şi nici mi-aduceţi flori în câmp de flori.
Dar de-am s-ajung, dorinţa mea supremă,
când trenul va opri - cu ultima-i suflare -
pe pieptu-mi - cât e cald - să-mi aşezaţi o floare
şi floarea îmi doresc să fie-o crizantemă.
12 Decembrie
-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu