- E-uri

De fric-o să murim dac-am mâncat
(Şi dacă nu, de foame) E-uri.

Mă simt deja intoxicat,
Mi-e greaţă (varză în ficat),
Simt că pleznesc de balonat
Când văd reclamă cum îşi fac
Succ-E-suri şi Băs-E-uri.

- Agentul N. Blond

N.(e) Blond (brunet adică),
Agent la agenturili străine (la englezi),
Vindeam – să vezi şi să nu crezi –
Promisiuni de viaţă sigură şi lungă
Celor ce în pantof sărit-au din opincă
Da-n săritură nu pierdut-au, printre alte-alea,
(Legată-n genă cu nojiţe înnodate, multe)
Şi mintea lor de supervajnici nătăfleţi.

Şi ca să am succes, să pot să cer un preţ,
Mărturisesc că bravului agent
Mi-am fost primul client
(Aflând cu-această oportunitate
Că-s’ însumi nătăfleţ).

La calitatea de agent am renunţat
Dar n-am trădat
(îmi interzice punctu’ paişpe’ din contract)
Şi – vreau, nu vreau – rămân legat
De agenturili prezise de-mpuşcat.

Deşi – cum v-am mai spus – ieşit-am din sistem -
Nemulţumit în demnitatea de client,
Preluat de o colegă (fostă... fostă),
În calitatea ce-o deţine (de agent),
Sunt sfătuit cu un limbaj de lemn
(Căpşorul ei de păpuşică să fie oare-un semn?)
Că, de cumva chiar eu pe mine,
Nu mă mai regăsesc acolo, în sistem,
Să mă retrag de nu-mi convine,
Uitând (în cel mai neaoş stil: pe româneşte)
Că parte din comisionul ce-l primeşte
Soseşte
De la mine.

- Acum ştiu

...gând de toamnă, târziu


Doar vara şi toamna sunt în stare să coacă iubiri.
Primăvara (întotdeauna) înfloreşte dragostea.
...Şi - din când în când - în toamne târzii...

- Predeal

Fiind tânăr şi urcând, nu-nţelegeam
De ce predealul este sus, la munte...
...De ce predealul nu e pe ogor.
Acu-nţeleg... Abia acum am minte,
Când, din predealu-mi, trebuie să cobor...

- Penibil...

Eram ca tine-acum.
Tu încă te împiedicai în mers
când culegeam deja adânci atingeri
şi vorbe şoptite cu şi fără de-nţeles.

Când ne-am aflat,
nu mai mergeam de-o vreme bună
la cules.

Te-am mângâiat (ridicol) cu gândul
şi-ai simtit.
Apoi, tacit te-ai răsfăţat în dezmierdările-mi din vers.

Penibil…
Mai mult n-am îndrăznit
şi modu-acesta de-a mângâia şi-a dezmierda a fost tratat
(şi de literatura de specialitate), prin nefiresc,
pervers.

- Să emigrăm! Să emigrăm!

Motto: Vă predaţi? Sau continuăm?


Se spune:”Băi nenică, eşti prost?, nu pleci de-acasă.
Rămâi în banca ta, pui mâna(?) şi înveţi
Şi poate te deştepţi.”

Nu poţi? N-ai nici o vină doar de eşti idiot,
Doar de se mişcă liber în mintea ta văzduhul
Şoptindu-ne: “lăsaţi-l, că e sărac cu duhul”.

Eşti expirat când norii ce curs-au din senin,
Cu umbre grele-n viaţă,
Se pierd, dar în senil.

Ce mă terifiază pe mie-i că mai toţi
Se cred deştepţi cu carul
(senili, proşti, idioti).

În ţara-n care, târlă, vom emigra cu toţii
(senilii nu dar proştii, cretinii, idiotii),
Vom face din deştepţi ce am făcut şi-aici:

O nouă castă – hoţii.

- Soare pe R

Ieri minune
După vreo patru ani de glaciaţiune
Când inima mea desculţă
Având în talpă între ventriculul stâng şi cel drept o stalacmită de gheaţă
Şchiopăta pe caldarâmul de ger
Pe – veche de-acum – uliţa R
Prin griul de plumb bazoreliefând garduri case şi cer
(Nu tu lună si stele)
A răsărit antrenând în convecţii rebele
Vapori de opium aromaţi de caişi şi cireşi în petale
Konstantul Soare!

- Ghem de Mohair din Fir de Aur

Promisiune cauţi în orice cap de fir...
E fir un cap de aţă, să ştii – necum o scamă.
Sucită te-am găsit, în ghem de Mohair,
Din pulbere de aur, mult prea stimată doamnă.

Pierdută... Părăsită păreai când te-am zărit...
Stăpân, pe zece poşte, nu se vedea-mprejur.
Ca mulţi, Lână de Aur, şi eu mi te-am dorit
Dar, luându-te în braţe, jur!, n-am ştiut că fur.

Ei, bine,-atât, puţinul din firu-ţi despletit -
Cât s-a lăsat pe braţe-mi să fie dezmierdat -
Văzutu-l-am, iubire, fir de-aur răs sucit,
Cum scânteia-n 'năuntru-ţi, la capul celălalt.

Acuma aparţii, din nou, celui în drept...
Păcat: era din aur ghemul de Mohair...
Ştim amândoi: nu-i rost... Degeab-aş sta s-aştept
Acelaş cap de fir, vreodat', să mai deşiri.

Gingasă Ghemotoc De Aur-Mohair,
N-oi întâlni de-acuma, în viaţă, alt moment.
Pierdut-am switch-ul care, în aurul din fir,
Să poat' a mai aprinde în tine filament.

- Sălaş de suflet

Coperţi...
Sunt clipe de-nceput şi de sfârşit,
Porţi de pătruns în suflet şi – sigur – de ieşit...

Să stai cu mâna-ntinsă-n a sufletului poartă
Cu ce trăit-ai - tot - trecut subit la spate
Robindu-ţi mâinile în cuiburi adunate
‘Nainte,-acelui suflet sălăşluit în carte
(Cu trupu-n alte vremuri sau poate-n altă parte),
Este cerşit...

...Şi iat’,
Aflăm citind că sălăşluitorul,
Ce-ntre coperţi adună trecutul, viitorul,
De fapt, cerşeste...

Doreşte-a fi citit...

- A dori, a vrea...

Ai dorit vreodată fără să vrei?
...sau vrând cu tot dinadinsul contrariul?
Ai voit vreodată vreun lucru cu toată ambiţia?
...fără să ţi-l doreşti cu adevărat...
...să te ferească Dumnezeu!...
...ai vedea cum speranţa devine ridicolă
şi tu însuţi penibil.

- Aştept

În irişi am dureri de-adânc.
În bezna ce-mi aliniază -
din viscere până-n nătâng -
lentile,
eu plâng.

Mi-i frig în hăul cosmic
plin de bolovani...

Aştept -
chiar de s-a stins
de mii de ani -
micuţu-ţi zâmbet,
Neutrine.

- Nu eşti sătul de “...eşti”?

Nu eşti sătul de “...eşti”?

Toţi paşoptiştii fost-au alde “...escu”
(Şi Golombiovsky şi-a zis Porumbescu)
Şi după ei Ilii şi Constantini şi Itzici şi-au luat –
Să aibă-n coada numelui adăugat –
Pos’fixul “...escu”.

Şi cum, această modă nu s-a terminat –
Sosit din Istambul – patronul firmei de rahat
Din Bucureşti – şi-a scos certificat
Că-l cheamă Răhătescu.

Până mai ieri scria “Scânteia”
Cum că chiar noi ne-am fi ales –
La primul şi al doilea şi al treilea
Şi chiar al enşpelea congres – cu
Fostul mai mare tartor de la “secu”:
Un “...escu”.

Un “escu”?! Dar era mai mult...
Era un “...sescu”.

Lui fostu’ “...sescu”-i spuneam “Ceau”
Chiar din ‘nainte sa dea colţu’
(Cam oligat-forţat).
Lui noul “...sescu”-i spunem “Bă”
(Că e... - ce’ mai... -
Băiatu’ de băiat).

Nu-ş’ cine-a inventat pe românescu’ “...escu”
Da eu, de “...eştii” ăştia
M-am cam săturat.

- Soare, încearcă

Konstant
ridică-te soare
iar
pe uliţa R
ş-antrenează-n convecţii
ceaţa de opium
cu parfum de caişi
şi cireşi în petale.

Ridică-te, soare!
Konstant!
Eşti obosit?
!?...
Eşti dator(!)
durerii polare
să dai un sfârşit.

Ridică-ţi ochiul sleit
cât mai poţi
dogoreşte
şi-n talpa batută de-acum
a inimii mele
stalacmita de gheaţă
topeşte.

Mai poţi arde
konstant(?)
încă odată
junghietura-i din talpă
ce singură-şi face când
peste iarnă
păşeşte?

Încearcă!

- A plăsmui

– dicţionar haiku -


A plăsmui –
A construi durabil,
În gând, din plasmă.