- Pe cord

(seqvenţe haiku)

*
Cicatrice –
loc de pus degetul
unde-a fost rană.

*
Poeziile mele –
synapse ce cos
cicatrice iubirii.

*
Iar sângerez –
amintirea-mi tot rupe
coaja pe cord.

- Viul etern

(haiku)

Suflet în carne –
ambalat perisabil
e viul etern.

- Ambalat în stretch

Mi-i gura lumii ambalaj de stretch,
Maturitatea - termen de valabilitate
Cuprins în etichetă, criptat în cifre seci -
Suflet captiv în carne şi carne la pachete...

- Ieri, cu noaptea-n cap

Ieri!
N-ai sughiţat
cu noaptea-n cap?

Ieri!
Am căscat
ca apucat
din răsărit
în asfinţit!

La cinci,
ieri!
Dormeai?
Dar n-ai visat
că sughiţai?

Nici n-ai visat?...

- Lamă de timp

zecimeamiimea
micronanopicosecunda
nu-s clipă

nimic...

lamă de timp fără grosime
clipa separă o miime de alta
o secundă de alta desparte
pe 2006 de 2007

un secol? jumate? un sfert?
ne despart prejudecăţi de milenii
până la nul laminate

foiţă...

ce desparte o miime de rest
leagă de fapt
aşa simt aşa cred

nanosecunde şi clipe

...şi noi...

eu de o parte
tu de cealaltă
şi clipa la mijloc...

lamă în rană

- Sa mori prosteste, sa mori eroic, sa mori nemuritor...

O singură femeie
de-aş fi iubit până la moarte,
(la moartea cui? a mea? a ei?)
unul din noi
trebuia ATUNCI să fi murit,
abia ieşit din pubertate.

N-a murit nimeni -
ştiut-a ea tot rostul -
şi a făcut cum a făcut
de n-a murit nici ea
si nici eu n-am murit
ca prostu’.

Să vrei să mori din dragoste-i ridicol.
...Până la urmă de-aia e frumos...
...Deşi, trecerea ta prin viaţa asta
(oricum prea scurtă)
chiar n-a avut – în felul ăsta –
nici un rost.

...Şi-odată mort
vei fi un mort penibil.

Dar moartea ce n-o vrei?
În schimbul ei
şi-al celor ce-i iubeşti,
chiar viaţa ta
(cu cât îţi e mai dragă)
s-o târguieşti e eroism.

...Oricât de straniu ar părea,
e nemurirea.

- Felia de azi

Am gustat prima oară moartea
Ca simplu fiu moştenitor.
De un timp mănânc moarte pe pâine.
Felia de azi se numeşte Bădia.
Am servit-o la micul dejun printre lacrimi.
Nodul din gât nu mă lasă să spun nici
Fie-i ţărâna uşoară.

- Simbria ochiului damnat

La propriu şi la figurat
Dus-am în spate,
Cu carne de vânat, sicrie.
‘Ţ-mai aminteşti Bădie?
Din acest fel tentant
De fructe de pădure
Am gustat cu frică
De privirea ochiului divin
Dar am primit senin -
Doar pentru asta am cărat
Şi-oi mai căra şi-oi mai primi -
Simbria ochiului damnat.

- Ne-om revedea Bădie

(amintirii lui Ernest Maftei)


Ne naştem să murim.
...Nimic mai ipocrit...
Ne naştem să trăim,
Murim findc-am trăit.
Viaţa e har iar moartea
E plată de plătit.
Să mulţumim dar zilnic
Findcă plătim în rate:
Un pic câte un pic.

Bădie –
Imens poem de dragoste de viaţă
A cărei slovă ultimă
S-a scris ieri dimineaţă -
Am fi cu siguranţă mult mai buni şi bun cu bun
Nu ne-ar mai pare viaţa o pedeapsă
Şi moartea plată n-ar mai fi
de n-am uita ca ai trecut pe-aci.

Nu ştiu de-ai mai trăit vreodat’
Şi nici de-oi mai avea cumva mandate
Dar viaţa ASTA ai plăcut-o ca pe-o orhidee
Şi ai iubit-o cum iubeşti printre atâtea alte’,
De la-nceput pân' la sfârşit, o singură femeie.

Cu el femeia ASTA a fost în tinereţe capricioasă
Dar a cedat cum cred că i-au cedat cam toate -
Din curiozitate -
Acea scânteie
Ce face câteodată o torţă din femeie -
Şi viaţa sa a scânteiat măcar odată
Căci a găsit în ochii lui Bădia bijuterii diamantate
Prin care, reflectată goală, pură
De tot ce aruncăm pe ea s-o facem hâdă, despuiată,
Să se transforme dintr-o zână rea în zână bună.

Ne-om revedea Bădie... Nu vreau răsplată.
Când va veni sorocu-am să plătesc
Pentru că am trăit ca tine, făr-a pretinde.
...Şi findcă vreau să te reântâlnesc.

- Pot să mă supăr?

Pot să mă supăr c-a vărsat pisica
smântâna şi c-a rostogolit
de la intrare şi până în balcon
ulcica?

Pot să mă supăr că griveiul
mă face iar să merg desculţ
până la tomberon
s-arunc gunoiul?

Ei, bine, spune tu!:
mă pot eu supăra pe tine?... NU!

- Iglu

mai am timp mai am loc?
am fost pân-n vară
trecând prin soroace s-ajung en fine
salvat cryogenic unde mi-e locul
acum mă întorc la pe locuri fiţi gata
foetus ghemuit în blockstart
drumul la ducere prin primăvară
un jour bleu un jour gris
se-ntoarce prin toamnă
deja – parcă - vu
la iglu
unde urmează darea de seamă

urcat-am golgota prin pubertate
cu soarele-n stânga şi miază-noaptea în spate
printre muguri de iarbă şi flori ionatane
sus n-am putut să fiu decât oaspe’
ce-i mult nu e bun ce-i bun pentru zei
la semizei jumătate

prin andropauză reiau drumul la vale
cu soarele-n stînga şi viaţa în spate
da-n sensul opus
drumu-i mai scurt sunt cârcotaş
nu mă dau dus fac popasuri mai dese
boufet chaud boufet froid
mă uit gură-cască printre forme rotunde
de pere zemoase atinse de brumă
pâine-aburind-în albe pulberi de grîu
şi crizanteme

finish
aproape-am ajuns
dare de seamă
iglu

- Străbătând căi lactee

optic ochiometric
cu urechea sonar
îţi scanez 3d
relieful mamar
smerit mă înscriu
pe-o orbită aleatoare
funcţie de masa smerită
la care-am ajuns
şi de viteza avută
când am pătruns
străbătând căi lactee
în jurul inimii tale
dau târcoale
iarăşi scanez
de data asta palpez
cu instrumente desigur
cordul
să văd unde-acordez
misiunea mea declarată
încerc încă odată
să-ţi leg inima-n rime
aorta stânga-sus
cu vena dreapta-sus pereche
aorta dreapta-sus
cu vena stânga-jos încrucişate
ş.a.m.d. aorte cu vene-mbrăţişate
în arabesc
legându-ţi vasele sangvine
în mii de feluri
voi tipări cândva
doar pentru tine
primul volum de versuri

- Smerit

numai smerit
mă pot ajunge-atât de mic
să pot plonja-n abisul mărilor şi-oceanelor
dintr-un grăunte de nisip

poemu’ din atom
poemul cuantei
imensa epopee-a strălucirii albe din foton
în mici poeme colorate diferit e spartă-n şapte
de un talaz stârnit de adieri magnetice
pe luciul lacului din molecula h2o

smerit trăiesc cu riscul de a fi
de nesmeriţi strivit
strivit de cei ce cred
că micul e nimic

- Stabilopod

(poezie pentru marea vie)

stabilopod...
beton la ţărmu-agoniei...
mă scald şi aştept şi mă scald
şi aştept cu ochii în larg
mare vie
să vie spre mal
spuma valului tău saturat
cu sare şi sulf
şi poezie.

suflet-beton
invadat insidios
de igrasie

- Un fleac

un fleac e între naştere şi moarte...
e-atât de vechi cuvântul fleac
că doar contextu-i dă de hac.

‘nainte să iau diploma de inginer
eu fost-am matriţer.
nu vreau să pierdeţi, n-am să pariez –
nu ştiţi – scurtez:

puntiţă denumeam distanţa
ce două găuri ea desparte.
poetul punte spune, metaforic,
la ceea ce separă
o naştere de moarte.

moşii-strămoşii mei
lăsat-au spre uitare
cuvântul fleac,
semnând cu el
distanţa-ntre picioare
la gaura pe un-te naşti
şi cea de defecare.

ştiau bătrânii ce ştiau
şi noi am cam uitat
că-ntre picioare
purtăm viaţa
ce nu-i decât un fleac.

cum domnu’ nostru nemurirea
n-o-ncurcă cu venirea,
ne-mpiedicându-se de-un fleac,
n-o să-nţeleg -
nici cât să-mpungi cu-n ac -
cum unii, folosindu-se de scuza
că "nu-i decât un fleac",
încurcă găurile.