- DUPĂ şi-n ‘NAINTE

De am fi fost cu toţi ca El
Nu zic că n-ar fi existat
Dar zic că fără de păcat
Nevoie nu era de fel
A fi crucificat.

Crucificarea a fost clipa
Ce timpul nostru păcătos
L-împarte-n DUPĂ şi-n ‘NAINTE
De Domnu’ nostru
Isus Hristos.

E bine poate… sau nu-i bine…
Lumea nu s-a schimbat de fel…
…Poate mai mult ca în ‘NAINTE
Ştiind că DUPĂ se-află EL
Uităm deliberat
De jurăminte.

- Ofrandă

Câte unul, gândurile-turmă,
Călcând călcătură,
Bătând bătătură,
Trec prin sufletu-mi-strungă.

În câmp deschis,
Assinul-gând,
Şeful de turmă nătâng,
Bate câmpii.

Oile-gânduri ‘l-urmează.
Docile-alăptează pagină albă
Behăind la răstimpuri
Poezie şi proză.

Aduc azi în strungă
Gând fraged, plăpând,
Ofrandă omului dus
Ce ne-a lăsat mântuirea:
Iisus.

- Prilej

(haiku)

Paste-'Nviere -
Prilej, o data in an,
De mantuire.

- Cenuşă

Ce lumină de vis
arunca focu-n odaie.
Păcat că s-a stins...
Aşa-i focul de paie.


E seară şi-i frig. Gerul mai muşcă.
Micuţul Amor în costumu-i “gol – puşcă”
aruncă arcul şi tolba uşoară
şi pune în vatră pe patul de piatră
un braţ de paie şi-un cărbune de lemn
apoi cu un aer grav şi solemn
bătrânul Amor - copil milenar -
aduce din tolbă ancestralul amnar
( să aibă chibrituri îi era interzis)
scapăr’ amnarul şi focu-i aprins.

Cu braţe fierbinţi auru’ câmpului
strânge şi-ncinge auru-adâncului
şi-i spune “te iubesc! te iubesc şi te vreau!
să treacă în tine căldura ce-o dau!”.
Amorul – ferice - oglindă era
în ochii lui focul sclipea şi dansa.
Cărbunele negru acum era jar
şi braţele-ncinse – dulce pojar -
îi sopteau mai departe “te iubesc şi te vreau”
şi pruncului gol ochii-i râdeau.

Era cald era bine dar focul scădea.
Văpaia din paie uşor se stingea.
Se-ntreba bolovanul şi era mai aprins
“de ce auru’ blond acum este stins?”.
Se-ntreba. Se-ntreba şi nu-nţelegea
de ce aurul blond se răcea şi tăcea.

Micuţul Amor e trist nu mai râde
lui jarul din vatră nu-i spune nimic
mai pune-un cărbune şi casc-obosit
se-ntinde să doarmă – şi mâine e zi...
va trage cu arcul... când seară va fi
va face iar focul pe patul de piatră
după ce arunca-va cenuşa din vatră.

- E primăvară

E primăvară...
...iară.
Mi-i gândul dor...
...e zbor
pe-aripi din puf şi pene de-amintiri.
Iubiri
ce-au fost ucise cândva,‘nainte de prohod,
mai rod...
...mai ard (acid) bazoreliefând în cărnuri vii
stafii...

- Păcat

Nu te blesteamă nimeni.
Eşti totuşi blestemat
când, neforţat de nimeni,
în ziua răstignirii,
comiţi asasinat.

Ar fi prea multe de-nvăţat
din patima ce-au îndurat
cei ce-au făcut să fie răstignit Iisus.
O viaţă şi-ncă nu-i deajuns
să mediteze cei ce au trădat.

Să nu te miri că sufletul ţi-i sterp,
că nu mai poate naşte-n el iubire.
Dac-ai ucis ‘nainte de Prohod,
în ziua lui Iisus de răstignire,
nu poate zămisli în trup de iudă.
Nu încerca! Zadarnic e! ...doar trudă!

...şi dacă vrei să mai iubeşti vreodată
îţi trebuie să treci prin înviere
şi învierea nu ţi-e acordată
decât cu o iertare - de ţi-e dată
(vezi de mai poţi s-ajungi la vreun acord)
de cel ce-a fost ucis ‘nainte de Prohod.

- Luleaua

Mi-e gustul sălciu... Auzu-mbâcsit...
Ochii aş vrea dar nu pot să-i deschid.
Miros aş avea dac-aş vrea să respir.
Nu-mi trebui’ nimic... sunt plin de “sictir”.

Fără percepţii orice mişcare e-n van.
Zac întins cu ochii-n tavan
Şi cei patru pereţi par o nişă adâncă
Cu o urnă-n ‘năuntru ce mai fumegă încă.

Nu suport. Încerc să m-ascund
După un glob al cărui rotund
Are-o mie de feţe şi nişa adâncă
Are-o mie de urne ce mai fumegă încă.

Sufocat împing globul şi-n singura urnă
Izbesc cu piciorul - să piar-orice urmă,
Să nu rămână nici fir peste fir
Din tot ce-ar putea a mai fi suvenir.

Un nor de cenusă... s-aşterne pe dale...
Pe jos presărate amintirile mele.
Scrisori şi iubiri, ghitări şi motoare
Sunt pulberea fină ce-mi stă la picioare.

Puţin într-o parte-i o grămadă ciudată.
Cenuşa fierbinte fumegând ca în vatră
Ascunde crezând că ochii mei nu or să vadă
Ceva: amintirea ce nu vrea să ardă.

M-aplec să văd. Cu mâini tremurânde
Împrăştii uşor amintiri fumegânde -
Giulgiu funebru şi fin ce-nvelea
Ignifug suvenir: nepreţuita lulea.

O ştiu de mult... de la tata o ştiu.
Mi-a dat-o s-o las din tată în fiu.
Cenuşa şi urna şi dorul de moarte
Blesteme au fost. Acum merg mai depatre.

Au fost ani în care (de când oare o ştiu?)
Bătrân cum e ea aş fi vrut eu să fiu.
Au venit ani în care (cât de tânără-i ea!)
Am uitat cu totul, am uitat de lulea.

...Şi acum iat-o! Aceeaşi! Odorul!
Luleaua aceasta-i de-o vârstă cu omul!
Prin vreme şi foc totusi e cum era...
E dorul din mine... E dragostea mea.