- De tine? De mine...

Mă sfâşie dorul de tine?
Nu ştiu cât aminte ţi-aduci
Dar, pentru ce simtit-am atunci,
Azi mă mistuie dorul de mine.

- Încurcăm/Confundăm

în dragoste
eşti inundat...
dacă nu-nveţi repede
să înoţi,
te poţi îneca...
...stupid...

în iubire,
peste cel ce-l iubeşti,
te reverşi...
...nu se moare prosteşte,
se moare eroic.

de ce
încurcăm/confundăm
ce luăm
cu ce dăm?

nu s’tem învăţaţi –
încă acolo, ‘n izvor –
să golim/
facem-loc revărsând,
să putem fi
inundaţi.

- Mă doare…

Azi nu mai e...
A fost
(Prin clas-a 8-a? Oare?
Da...La anatomie...)
De mirare
Că fiecăruia,
Acolo, în ‘năuntru,
În inimă,
Ni-i sângerarea cea mai mare...

Cam tot atunci –
Dar nu din cărţi –
Aflat-am că dacă şi-a găsit pereche
Şi-o rupem,
I-o alungăm, sau moare,
Ne doare.

Pe propriul tegument –
Sau propria dermă
(Ce ţine sângerarea în ‘năuntru) –
Am învăţat că lângă o pereche nouă
Şi o compresă rece –
Destul de repede –
Durerea poate trece.

Azi ştie tot ce-a fost
Memoria-mi nătângă
Dar niciun bit din ce va fi 'ntr-o oră –
Că dacă-i viscol, ninge,
Sau numai dacă plouă,
Mă frâng - ca rupt în două -
Strâns tot în cicatrice.

- Tu, Tăcere, tace-ţi tăcerea

Tăcere insidioasă
Doar de timp ai nevoie
Să nărui zidiri...
Ia pauză!...
Vrem iubiri!...
Tace-ţi tăcerea,
Vorbeşte!
Vreau să te bâlbâi!
Cu fiece sunet
Mai dă-ne o şansă...

- ...de grija altuia...

Îmi vine-a plânge
când mă gândesc ce voi ajunge...

De-a curmezişu’,
În tigva-mi încă suculentă,
O viarmă văd
(O..., un..., cum, Doamne, s-o –
Adică să-l – numesc?...
În fine: vierme-mamă)
Spunând viermuşilor
Ce tocmai odrăslise:
“Cine-i cuminte şi suge osicior,
Papă şi ochişor”.
Pe ochii mei,
Viermoaica înfipsese
Prin pleoapele de nici trei zile-nchise
(De unde-o luase ? Nu ştiu! –
Cam de vreo patru zile
Chiar nu eram deştept)
O etichetă–n băţ:
(Mai jos) "E GRATIS!",
(Şi sus – ceva mai sus) "DESERT!".

Dar, terminând eu de-ntristat şi plâns
M-am întrebat...:
“Ei n-au angoase?
...Şi dacă scriu şi ei poeme?
...Şi... dacă cineva, pe ei, i-a osîndit
Ca, după ce noi nu vom mai simţi nimic,
Cu amăreala vieţii noastre,
De suflet strânsă-n trup,
Să se-amărască ei?”
... Şi mi-a venit să râd...

Nici n-am surâs
Că mi-a venit alt gând:
Dar... dacă... viarma (mamă) şi-ai ei
Sunt mai de plâns?...

- ...celor sortiţi... în veci

Când porti perpetuu în spate, ca povară, urgisire
şi peste ea - cocoţ - o neagră cioară,
o fâlfâire din aripi sau doar un simplu găinaţ
scăpat din târtiţă-i numai aşa, 'ntr-o doară,
e uşurare şi poate nefericitului să-i fie
imensă fericire.

Când, însă, pe trecerea de pietoni,
eşti nevoit să îţi struneşti BMW-ul
că trece-n băţ o babă (noi zicem: o bătrână)
şi-n căşti de MP3, o clipă doar (doar una),
maneaua e-alterată de scrâşnetul de frână,
e de belea (sau, pentru tot românul –
tradus din rromano în dulcea mea română –
nenorocire).

’Ţelegeţi, deci,
cum că puţine-s bucuriile
(şi-aşijderi şi necazurile) celor sortiţi
să fie necăjiţi (sau fericiţi) în veci.

- Doar... “neglijenţă în serviciu”...

Unde-ai fost, Doamne, când cei ce afirmau că nu exişti
Făcuseră din noi, românii, un popor de trişti?

Unde eşti, Doamne, azi, când laşi, pe-aici, pradă toporului, românul-codru
Şi, fără jenă, împingi deşteptul - într-un tărâm de proşti şi idioţi - s-ajungă lotru?

Vai, Doamne! Da’, nu mi-nchipui ce câştigi... Nu pot să cred că eşti cârdaş... E un supliciu
Gândul că ar putea să fie-aşa... Prefer să cred că-i doar ceva minor... Ceva...
Doar... Cum se zice ? Hm! Doar... mai nimic. Doar... “neglijenţă în serviciu”...