Uşor-uşor am fost împins de viaţă
să-l joc pe “vânătorul” în straie de paiaţă.
Un colţ de supermarket (un fel de superpiaţă)
cu şunci, cârnaţi şi tobe într-un palat de ghiaţă.
Trebuia să râd – să dau “alonge” mustăţii,
să strâng în jurul meu ca muştele clienţii,
să-i fac să ia din raft salam de căprioaoră
plătind dar nu ca Labiş (cu plâns) odinioară.
Da, i-am făcut să lase la casă leul greu
şi la sfârşit primit-am ca plată leul meu.
Mănânc... Mănânc şi plâng... Mănânc.
Orice-aş lua în mână - chiar pâine de secară -
ajunge să miroas-a salam de căprioară.
-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu