- Năpârlesc...

Unii vomită versuri dimineaţa... aşa...
şi dacă nu – îşi bagă degetele-n gât
şi tot ce-au înghiţit, să nu-i îngraşe,
dau poezie la boboci (şi chiar la ăi' cu rât).

Alţii – poate doar altul (eu) – poeme năpârlesc.
De-aia poemele lor au - ca o coloană vertebrală -
ghirlande înşirate pe acel fir de aţă ce-i zicem viaţă -
cromozomii - mărgele blonde şi brune şi roşcate,
cu gene lungi de-amor, falic încovoiate.

Că se hrănesc/hrăneşte
cu tot ce e lumeşte şi nu se-ngraşă
e findcă-n oxidare pătimaşă - prin sânge -
consumul lor gourmand de derivate funcţie de timp -
sau poate doar gourmet –
îl dă-n ţesuturi pentru a-l căli şi stinge.

Am sânge rece (cică) dar dacă-i soare fierbe.
N-am croşetat nicicând cuvintele-n andrele,
nici le-am secat de sevă jucândule-n picioare
cum – nu de mult – făceau ţăranii vinul,
nici n-am amestecat cu apă bălegarul
ce - după poezie – îl dă vocabularul
să construiesc poeme de chirpici.

Eu nu am mâini, nu am picioare si nu am nici
Vr’un fel de fel de alte mădulare.
Şarpe de apă - dupa cum a stabilit chinezul zodiac –
sunt tot, din cap în coadă, mădular
iar poeziile le năpârlesc – cad de pe mine –
nu le mădulu-fac-turez şi nici le fac.

Doar le trăiesc.