O singură femeie
de-aş fi iubit până la moarte,
(la moartea cui? a mea? a ei?)
unul din noi
trebuia ATUNCI să fi murit,
abia ieşit din pubertate.
N-a murit nimeni -
ştiut-a ea tot rostul -
şi a făcut cum a făcut
de n-a murit nici ea
si nici eu n-am murit
ca prostu’.
Să vrei să mori din dragoste-i ridicol.
...Până la urmă de-aia e frumos...
...Deşi, trecerea ta prin viaţa asta
(oricum prea scurtă)
chiar n-a avut – în felul ăsta –
nici un rost.
...Şi-odată mort
vei fi un mort penibil.
Dar moartea ce n-o vrei?
În schimbul ei
şi-al celor ce-i iubeşti,
chiar viaţa ta
(cu cât îţi e mai dragă)
s-o târguieşti e eroism.
...Oricât de straniu ar părea,
e nemurirea.
-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu