- Dă, Doamne!

Doamne, oricâtă minte ai avea,
Nicicând (‘că nu există “când” în existenţa ta)
N-ai să te poţi mândri sau lăuda
Că mintea ce o ai ar fi cumva
Cea de pe urmă.

Dar eu acum, la urmă, Doamne mă gândesc
Cu mintea de pe urmă. Socotesc:
Dă Doamne omului (cum dat-ai - ştii Tu - la femeie)
Să-i vină bătrâneţea în crâmpeie:
Trei zile, patru, şapte într-o lună.
Eu cred că socoteala nu e rea... E bună!

Ce bine-ar fi ca dup-un secol şi mai bine
Să nu regret dacă sorocul vine
În zi de prag şi început de lună,
Să nu regret că am murit de tânăr.

...Şi pentru Tine–i bine Doamne: nu iei ţeapă
Cu bătrâneţea-mi toată pusă la un loc.
Ce-ai face dacă bătrâneţea mea neconsumată
Pe Styx aş pune-o mâine? Ai primi-o returnată
Fără să-mi pese de-a intrat sau nu la apă
Căci - ştii?! - nu mi-ar păsa de loc!

Da’ chiar de loc!