- Luleaua

Mi-e gustul sălciu... Auzu-mbâcsit...
Ochii aş vrea dar nu pot să-i deschid.
Miros aş avea dac-aş vrea să respir.
Nu-mi trebui’ nimic... sunt plin de “sictir”.

Fără percepţii orice mişcare e-n van.
Zac întins cu ochii-n tavan
Şi cei patru pereţi par o nişă adâncă
Cu o urnă-n ‘năuntru ce mai fumegă încă.

Nu suport. Încerc să m-ascund
După un glob al cărui rotund
Are-o mie de feţe şi nişa adâncă
Are-o mie de urne ce mai fumegă încă.

Sufocat împing globul şi-n singura urnă
Izbesc cu piciorul - să piar-orice urmă,
Să nu rămână nici fir peste fir
Din tot ce-ar putea a mai fi suvenir.

Un nor de cenusă... s-aşterne pe dale...
Pe jos presărate amintirile mele.
Scrisori şi iubiri, ghitări şi motoare
Sunt pulberea fină ce-mi stă la picioare.

Puţin într-o parte-i o grămadă ciudată.
Cenuşa fierbinte fumegând ca în vatră
Ascunde crezând că ochii mei nu or să vadă
Ceva: amintirea ce nu vrea să ardă.

M-aplec să văd. Cu mâini tremurânde
Împrăştii uşor amintiri fumegânde -
Giulgiu funebru şi fin ce-nvelea
Ignifug suvenir: nepreţuita lulea.

O ştiu de mult... de la tata o ştiu.
Mi-a dat-o s-o las din tată în fiu.
Cenuşa şi urna şi dorul de moarte
Blesteme au fost. Acum merg mai depatre.

Au fost ani în care (de când oare o ştiu?)
Bătrân cum e ea aş fi vrut eu să fiu.
Au venit ani în care (cât de tânără-i ea!)
Am uitat cu totul, am uitat de lulea.

...Şi acum iat-o! Aceeaşi! Odorul!
Luleaua aceasta-i de-o vârstă cu omul!
Prin vreme şi foc totusi e cum era...
E dorul din mine... E dragostea mea.