- Cenuşă

Ce lumină de vis
arunca focu-n odaie.
Păcat că s-a stins...
Aşa-i focul de paie.


E seară şi-i frig. Gerul mai muşcă.
Micuţul Amor în costumu-i “gol – puşcă”
aruncă arcul şi tolba uşoară
şi pune în vatră pe patul de piatră
un braţ de paie şi-un cărbune de lemn
apoi cu un aer grav şi solemn
bătrânul Amor - copil milenar -
aduce din tolbă ancestralul amnar
( să aibă chibrituri îi era interzis)
scapăr’ amnarul şi focu-i aprins.

Cu braţe fierbinţi auru’ câmpului
strânge şi-ncinge auru-adâncului
şi-i spune “te iubesc! te iubesc şi te vreau!
să treacă în tine căldura ce-o dau!”.
Amorul – ferice - oglindă era
în ochii lui focul sclipea şi dansa.
Cărbunele negru acum era jar
şi braţele-ncinse – dulce pojar -
îi sopteau mai departe “te iubesc şi te vreau”
şi pruncului gol ochii-i râdeau.

Era cald era bine dar focul scădea.
Văpaia din paie uşor se stingea.
Se-ntreba bolovanul şi era mai aprins
“de ce auru’ blond acum este stins?”.
Se-ntreba. Se-ntreba şi nu-nţelegea
de ce aurul blond se răcea şi tăcea.

Micuţul Amor e trist nu mai râde
lui jarul din vatră nu-i spune nimic
mai pune-un cărbune şi casc-obosit
se-ntinde să doarmă – şi mâine e zi...
va trage cu arcul... când seară va fi
va face iar focul pe patul de piatră
după ce arunca-va cenuşa din vatră.