- Gând din gând

Va şti cineva vreodată
că malul acesta prăfos şi pustiu
a fost cândva, odat’ – altădată -
un ţărm?

...şi dacă nu ştie va crede când spun
că vântul acesta suflând în pustie
mâna către ţărm urlând ca nebun
valuri spumoase de poezie?

Nicicând!

(Nevermore!)

- Gând

Versurile acestea vor zace poate
mai curând decât mine în uitare-ngropate
sau poate... poate un gând nebun
le va arde pe toate prefăcându-le scrum.

Versurile acestea sunt încă de-acum
în uitare-ngropate condamnate la scrum
de-un suflet de Nero un suflet nebun.

- Remember

Crezi c-am să uit vreodată
că tocmai atunci când
obosit de-atâta odihnă
şi legănat de şoaptele tale
halucinante
vrând să-nchid ochii
şi să alunec
în coşmarul mirific
m-ai pălmuit
şi m-ai trezit?
Ce crezi?

- Salubrizare

Gata!
Poezia s-a terminat.
Încerc să storc ultimile picături
dar inspiraţia mea,
altădată năframă într-un ocean,
va ajunge curând
o biată zdreanţă uscată bătută de vânt,
atârnată de-o creangă,
pe care cei de la salubrizare
vor lua-o din obligaţie,
cu precauţie,
cu doua degete sau cu un cleştişor
sau poate nici atât, doar cu un băţ
ca s-o arunce între alte resturi nefolositoare
de care lumea s-a plictisit
lăsând în urma lor curat...
Atât de curat...
Insuportabil de curat.

- Dorind...

Dorind
De fapt te dăruieşti
Fără să vrei.

Voind
În sufletu-ţi stârneşti
Ambiţii.

Doream
Şi pentru că doar am dorit
Nu s-a-mplinit.

Ai vrut
Şi vrerea e mai mult
Şi ai avut.

...Şi pierd...
Ce pierd?
Nu pierd nicicât.

Cum aş putea
Să pierd
Ce n-am avut?

Aş pierde
De m-aş întreba
Dorind dar făr-a vrea:
“Câştig ceva?”.

- Totu-i pe bandă

Mă simt ca un magnetofon
Pus de securitate
Să urmăreasc-un telefon
Indiferent că-i zi sau noapte.

Când? Cum? De ce-am ajuns,
Când toate-mi sunt egale,
Să sorb ce au - dac' au de spus
Ceva - buzele tale?

De ce nu pot uita nimic
Din ce mi-ai spus vreodată?...
...Cum că ţi-aş fi “prea bun amic”
...Sau... ”Hai cu mine-n baltă”.

Mă simt ca un magnetofon
De securişti montat
Şi postul tău de telefon
E cel supravegheat.

- Sunt… mut

Cine sunt eu?
Sunt o treime stresată
dintr-o celulă astenică
a unei societăţi ostenite.
...sau poate invers?!...

Cine sunt eu?
Sunt o societate ostenită
de celule astenice
divizate şi ele
de stress.

Cine sunt eu?
De sus sunt prea mic
să refuz ordinul
de a-mi osteni fără milă
celulele mele -
sunt un nimic.

Cine sunt eu?
“Eşti o grandoare!”
mi-a spus-o părul
de pe picioare -
sunt mare!

Cine sunt eu?
Primind ordin de sus
(sunt un nimic)
m-am supus
şi l-am ras.

Cine sunt eu?...
De jos poţi fi una,
de sus poţi fi alta
si oricât m-a durut
să vă spun cine sunt
n-am să pot -
findcă-s mut!